Ultima mea vacanta de toamna. Prima parte

Septembrie 2008,

Aeroportul Baneasa este plin. Intru si simt deja cum incep sa ma sufoc.
Multi oameni inghesuiti precum vitele intr-un spatiu mic si fara o prea buna ventilatie.
Imi injur saracia si nevoile si neamu'.
Avem bilete la o cursa low cost spre Bruxelles.
Ma gandesc ca tot poporul strans in aeroportul asta amarat pleaca sa munceasca in Spania sau Italia.
Ma uit la ei si ii judec fara sa vreau. Femeile poata paiete, calcaie negre si tricouri de poliester.
Barbati sunt, majoritatea, in trening si pantofi sport de firma.
Minutat popor. Ei reprezinta Romania peste hotare. Imi vine sa ragai de fericire.
O vad si pe Miruna. A ajuns. Imi face semne sa ma grabesc.
Avionul este plin.
Decolam.
Miruna imi spune ceva. O aud si incerc sa dau o logica cuvintelor ei.
Cred ca cel mai important lucru pe care vrea sa il fac este sa ii dau drumul la mana, o invinetesc.
Imi zice sa nu imi fac griji, sansele ca noi sa murim in cursa asta sunt minime. Rad isteric de frica. De ce nu am luat un xanax ?!!!!!! De ce ?!?!?
Imi este sete. Insotitorii de bord servesc apa in pahare de plastic.
Numai un pahar de apa pe cap de vita furajata ? Atat ?!?!
Este prima mea cursa low cost. Daca mai vreau ceva pot sa imi cumpar imi zice Miruna.
Inteleg si mai cer un pahar cu apa, un gest urat, vad asta pe chipul stewardesei, probabil sunt palida si vorbesc destul de tare, pentru ca primesc, socant, paharul cu apa cerut.
Aterizam.
Ma gandesc deja la zborul pe care trebuie sa il facem inapoi la Bucuresti peste o saptamana, cand, fara sa ma gandesc, sunt lovita brutal peste ochi de civilizatie si orice frica imi fuge din cap.
De ce oare ma simt precum o maimuta data jos din cocotier de fiecare data cand ies din tara ?
Miruna intra in primul magazin.
Cumparam numai lucruri sanatoase, vafe, ciocolata, napolitane si suc.
Sa nu aud comentarii.
Aveam nevoie de energie, eram epuizate dupa zbor si trebuia sa ne pregatim de mers inca o 1h cu trenul pana in Luxemburg.
Dupa degustarea, direct in magazin a una bucata ciocolata belgiana, lumea iti pare minunata.
Am vizitat aeroportul din Bruxelles precum muzeul Luvru. WC-uri frumoase, magazine spationase, oameni bine imbracati. Toata lumea parea sa stie unde merge, numai noi, nu.
Engleza si Germana ( Miruna stie d'astea ) nu ne-au prea ajutat. Dupa 30 min, cu toata serotonina din creierii expirata, gasim drumul catre -1.
De acolo cumparam bilete. Trenul pleaca in 10 minute. Ne urcam. La prima statie trebuie sa coboram. Ce fericire pe noi.
Tarasc de valiza.
Miruna are un Samsonite cu patru roti. Ce nesuferita este, cadou de la prietenul ei.
Am notat. Cand imi fac prieten, ii cer sa imi faca cadou o valiza cu patru roti. Pare ca merge singura.
Peronul 7, da, il gasim, ne urcam IAR in tren, vorbim, mancam ciocolata, admiram peisajul.
Mai avem putin pana la intalnirea cu Simina, prietena mea si sora Mirunei.
Mergem de mai bine de 2 ore cu trenul.
Observ pe ecranul din vagonul nostru o insiruire de cuvinte in limba franceza.
Incerc sa imi aduc aminte de ce nu am invatat franceza in scoala.
Trebuie sa intreb pe cineva ce scrie, este mentionat un oras, Arlon, se intampla ceva acolo, capat de line sau ceva.
Am obosit si nu mai aveam chef de complicatii, dar vorba francezului, C'Est la Vie.
Sper numai ca tipa ciudata de langa mine stie engleza.
Imi dreg glasul si intreb ce scrie, ma simt ca o analfabeta, trebuie sa ma apuc sa invat limba asta, si surpriza, trebuie sa ne urcam in primele 2 vagoane. restul raman in Arlon.
Minunat. Coboram, urcam si ne asezam pe primele scaune din ultimul vagon, plecam.
Inca 30 de minute si prima amenda, se pare ca ne-am asezat cururile la clasa I, 5 euro de persoana majorare de clasa.
Platim.
In gara din Luxemburg ii cant Mirunei o melodie cunoscuta pe la noi sub numele de, taranu e pe camp.
Simina ne astepata.....